Clişeul privind sancţionarea de către electorat al aleşilor români

Sigur, teoria e bună … pe noi românii, practica ne omoară!

Nu ştiu dacă aţi observat, dar pe mine unul, acest stereotip penibil al parlamentarilor, mă dezgustă teribil. Mi se pare a fi una dintre cele mai mari prostii pe care românii o înghit pe nemestecate şi fără să clipească.

 

Politicienii din ţara noastră, chiar dacă la prima vedere nu pare, sunt foarte uniţi şi au simţ extrem de dezvoltat al protecţiei breslei din care fac parte, indiferent de doctrinele îmbrăţişate, partidul căruia aparţin sau adversităţile personale dintre ei. Şi spun acest lucru întrucât absolut toţi dacă sunt întrebaţi despre sancţiunile ce li se cuvin celor care deşi şi-au luat unele angajamente, nu le respectă, veţi vedea că schimbă foaia imediat. Uită instantaneeu de adversităţile personale sau de diferendele de orice natură şi problema se pune în cu totul alt mod.

Şi vă propun pentru început să discutăm despre absenteismul din Parlamentul României.

Dacă un parlamentar a fost ales de alegători să le reprezinte interesele în parlament, atunci înseamnă că el este un angajat al acestora. Deci devine automat un bugetar sau mai corect spus, devine un funcţionar public ce reprezintă interesele comunităţii unde a fost ales. Corect, da?

Cu alte cuvinte, oamenii ăia nu îşi îndeplinesc atribuţiunile de servicu, ei sunt trimişi acolo pentru a elabora şi vota acte normative, dar nu le pasă de acest lucru, pur şi simplu fac ceea ce doresc, fiind liniştiţi pentru faptul că în următorii patru ani nimeni şi absolut nimic nu-i poate deranja cu ceva.

Atunci, mie mi s-ar părea foarte corect ca în cazul în care domnul parlamentar lipseşte de la lucrările parlamentului în mod repetat şi nejustificat, întrucât are de rezolvat probleme de afaceri, probleme ale partidului sau orice altceva de acest tip, să fie dat afară. Adică omul trebuie lăsat liber şi nu mai trebuie încurcat cu probleme ce ţin de interesele comunităţii ce l-a trimis acolo, deoarece înseamnă că are alte treburi mai importante. Şi în virtutea acestui clişeu pe care cu obsesie îl repetă absolut toţi, postul se vacantează şi este supus acestei probe a alegerii de către comunitatea respectivă. Pentru că numai atunci putem vorbi despre o sancţiune a electoratului în cazul politicienilor.

Alegătorul, este întrebat dacă cel pe care l-a trimis acolo în Parlament, mai merită sau nu să rămână acolo, iar dacă domnul alegător este mulţumit de el îl va alege din nou, la fel ca şi în cazul în care nu mai consideră că este reprezentat de individ, va alege pe altcineva. Abia atunci vom putea spune şi noi că întradevăr electoratul îşi poate sancţiona în mod democratic aleşii şi nu vom mai ţine pe bani publici toţi chiulangii, hoţii sau somnambulii prin parlament.

La fel şi în cazul celor prinşi că fură prin Parlamentul României. Iar aici mă refer la cei ce votează la mai multe mâini, cei ce nu reuşesc să numere corect voturile sau cei ce dorm prin fotoliile acelea. Pentru că în cazul tuturor, este vorba de furt, după părerea mea. Oamenii ăia primesc în mod fraudulos nişte bani de la poporul ăsta fără să-i merite.

Eu ca poliţist, dacă lipsesc de la serviciu în mod nejustificat, sunt cercetat, judecat şi dat afară. De ce nu se poate şi în cazul parlamentarilor români, ca măcar să li se ofere posibilitatea să meargă-n faţa alegătorului ce l-a trimis acolo? Nu spun să intre la puşcărie, dar măcar să se pună în aplicare acest concept al sancţionării politicianului de către electorat.

E dreptul său să răspundă în faţa nefericiţilor ce l-au trimis acolo! Şi nu e deloc corect să-l privăm de acest drept, dacă tot le place să-l amintească de fiecare dată când au ocazia. Mai ales dacă avem în vedere faptul că tot le place lor să vorbească despre apropierea de  comunitate.

Aş vrea să apuc ziua în care un parlamentar ce şi-a “împuternicit” nepoata să-i facă treaba pentru care cetăţenii l-au trimis acolo, ca şi cum acel post ar fi o moştenire de familie, să fie dat afară şi să se prezinte în faţa alegătorilor pentru a-i convinge cât de benefică a fost pentru ei aceea “combinaţie“. Nu să mai aibă tupeul fantasc să mai apară la televizor şi să ne ţină lecţii de viaţă, comportament sau moralitate.

Oare cum ar fi dacă un poliţist şi-ar trimite în locul său la serviciu … un nepot? Deşi comparaţia e puţin forţată, întrucât pentru a fi poliţist e necesar să ai o pregătire, iar în cazul parlamentarilor avem şi indivizi ce şi-au luat bacalaureatul după prima tinereţe, ba mai mult, au ajuns chiar şi miniştrii. Deci comparaţia nu e deloc corectă.

Probabil că cer prea mult, probabil că sunt răutăcios, probabil că speranţa moare ultima … dar totuşi moare.